despre iertarile din zori...

Am crezut in libertatea clipei. In sensul unic al disperarii. In ochii deschisi ai zorilor sangerii. Al unui protest imaginar, impotriva unui imparat batran si scortos. De fapt totul vine din nevoia de a spune "spasiba" in loc de multumesc. E ca un val de soapte care treptat devin tipete, urlete. Pumnii inclestati se ridica amenintator. Si sange curge, si este complet inutil. Inutil pentru ca nimanui nu ii pasa cu adevarat. Nici mie care stau si privesc la televizor aceasta revolutie ca un meci de fotbal, nici tie care poate citesti in ziar un articol scris cu patos despre cine stie ce erou care a murit in beciurile unor militii comuniste spre a obtine o victorie impotriva unui comunism ticalos. Dar nu au sanse de izabanda. Tot ce vor obtine este o calificare in lumea celor drepti, si speranta ca nu vor fi uitati. O trista frumusete urbana. O poveste de inceput de mileniu in care,la final batranul tata imparat ii iarta. Au gresit, dar acum pot sa plece acasa. Nu vor avea cazier, vanataile se vor vindeca de la sine, nu vor avea nici o dovada ca au incercat sa deschida ochii. Nu vor mai fi eroi. Au fost iertati. Cateva masini vor spala bine strazile si urmele de sange si detergent se vor duce la canal. Ca si libertatea lor de o clipa.

Герои идти ноги в первую очередь